Tarifa, un capăt de lume
0Shares

Surpriza verde din Andaluzia

Tot mai în jos de Strâmtoarea Gibraltar, către capătul continentului, am dat peste-o explozie de verdeață. Se întinde pe dealuri, în jur, până departe. Tarifa se întâmplă chiar în sudul cel arid al Spaniei.

Situată în regiunea Cadiz, preț de 160 km pe șosea de la Malaga și de vreo 2,30h cu transportul public ALSA (civilizat și bine organizat, unele autocare au wifi). Calea ferată nu ajunge până aici. Vei înțelege mai târziu de ce.

Cum singura șansă e șoseaua, peisajul rulează  prin fața ochilor ca într-un film.

După fiecare curbă, verdele intens devine mai mult, iar în zare se pierdea în apele albastre. Pe alocuri, în marginea drumului,  înșirate, morile de vânt. Nu ale lui Sancho Panza, ci eoliene, albe și uriașe. După ultima curbă, din care se desprinde un drum de țară, imaginea se schimbă: în zare apare silueta albă a unei așezări îngrămădite. Înaintând, am rămas surprinsă de final.

Tarifa, este un orășel ca toate cele cu puțini locuitori. Centrul este traversat de un drum principal. De-a lungul lui magazine, blocuri și clădiri mai joase și o rețea de străduțe paralele ce duc care încotro. Bulevardul îți arată direcția: înainte, într-un sens giratoriu. Dreapta plajă, stânga ieșirea din localitate și către Strâmtoarea Gibraltar. Înainte, un zid lung de piatră. E zidul de fortificare al orașuli vechi Tarifa.

 

Istoria și viața dintre ziduri

Intrarea este marcată printr-o poartă în stil marocan, decupată în dreptul giratoriu. Puerta de Jerez. Intrarea într-un alt spațiu. Asta spun rândurile de deasupra intrării:

“Foarte nobilul, foarte loialul și foarte eroicul oraș Tarifa, câștigat de la mauri de către regele Sancho IV El Bravo la douăzecișiunu septembrie 1292.”

Fondat de greci, a fost prima colonie romană din Spania cucerită de berberi. Legenda spune că numele i-ar proveni chiar de la conducătorul berber Tarif Ibn Maelik.

Dincolo de poartă perspectiva se schimbă cu totul. Din ea, străzi înguste și pietruite, ușor în pantă se desprind în diferite direcții. Sunt mărginite de case albe, ce-și arată vârsta prin forme sau grosimea pereților. Vechi și foarte vechi, unele și 200 de ani. Se înșiruie nedezlipite unele de altele chiar și la cotituri.

Ambele străzi ce duc înainte ajung în strada principală a orașului vechi. Un fel de bulevard în miniatură, cu magazine de souveniruri, restaurante, cafenele. Toate de dimensiuni reduse, adaptate spațiului din vedchea cetate.

Înaintez pe strada din stânga: prima pe dreapta, La Tarifeña, dulciuri și patiserii de casă. Te agaţă din drum cu mirosu-i specific. Puțin mai jos, pe stânga, Cafe Diez. O cafenea cu doar câteva locuri, numai bună de relaxat. Ceva mai jos, poate cel mai important reper culinar din oraş: Restaurantul ”El Frances”. E renumit pentru tapasurile delicatese.

Cu excepția barurilor și restaurantelor, nici ele numeroase, punctele de referință ale cetății nu sunt multe. Același drum duce la Primărie, biblioteca orășenească, un mic parc ale cărui bănci și fântâna sunt decorate cu faianță smălțuită, albastru-galbenă.

Între lumi de apă, lângă Africa

După ce cotește la dreapta, drumul ajunge la cetate. Din ea se spune că Guzman EL Bueno a apărat orașul de invazia maurilor la 1295. Mai departe portul, fereastra către Africa, Paseo de Alameda străjuit de palmieri și bănci de fier forjat și câteva restaurante cochete. Ultimul pe lângă care trece e Castelul Santa Catallina, singuratic și parcă bântuit.

Cu malurile întărite de pietre mari, limba de pământ se întinde-n apă și leagă Tarifa de Isla de las Paloma, Insula Porumbelului. Inițial de sine stătătoare, pe la 1800 a fost unită artificial cu orașul. Insula nu este deschisă turiștilor, e considerată obiectiv militar. Pentru un timp, aici sunt adăpostiți, în carantină, refugiați din Africa.

Pe măsură ce înaintez pe fâșia dintre ape, înțeleg de ce este renumită Tarifa. Aici se întâlnesc trei curenți de aer, din direcții diferite și este și casa unui vânt puternic, Levante. În funcție de dispozitia în care îl prinzi, e posibil să ajungi să îi opui atât de multă rezistență, încât să nu mai poți înainta.

Între ape și lumi, de o parte Mediterana cu silueta Marocului, la 34 km în zare și de cealaltă Atlanticul, lipit de plaja Los Lances, lungă cât vezi cu ochii. La dreapta se termină Europa, la stânga începe Africa.

Vântul, vedeta locului

Levantul a transformat zona în Rai pentru kitesurferi și windsurferi. Oricât de puternic sau slab ar bate, găsești exersând cel puțin câțiva iubitori ai acestor sporturi. Iar când este soare, plaja și cerul sunt invadate de ei. Culori aprinse se rostogolesc în aer și zboară deasupra valurilor.

De aici, de pe plajă, se văd siluetele albe ale morilor de vânt. N-o fi trecut Don Quijote pe aici, dar siluetele lor albe pe coama dealului, inevitabil te duc cu gândul la el.

La capătul plajei, în orizont găsesc cu privirea de două pete alb-aurii. Nici nu le-aș fi remarcat, dacă n-aș fi fost avertizată: dunele de nisip. Adevărate, ca în deșert şi atât de înalte că trebuie să le escaladezi. Noua prietenă din Tarifa, gazda mea, mi-a fost ghid.

Înainte de a ajunge, mi-a descris ineditul și frumusețea lor, însă nimic realitatea a întrecut imaginația. Specificul naturii de aici a transformat zona într-un parc natural, El Strecho, protejat prin lege. El este motivul pentru care construcțiile nu au ajuns atât de departe.

În deșert, la malul mării

Până aici se ajunge cu mașina. Drumul negru de asfalt își face loc printre dealuri aurii și înalte. E străjuit de copaci, cu trunchiurile scufundate în nisip. Realizez înălțimea dunelor abia când am cobor din mașină.

Suntem la baza unui munte, înalt de vreo șapte-opt metri, dacă nu mai mult. Dincolo de plăcerea jocului de-a escaladatul nisipului, am descoperit sălbăticia și ineditul peisajului. Din vârful primei dune cucerite se zăresc alte și alte dune aurii-albe. Departe sunt plaja Valdevaqueros, Tarifa, oceanul azuriu-albastru, Marocul.

Valurile de nisip cad în cascadă, unul după altul, în forme și mărimi neregulate. Care purtând în creștet smocuri de verdeață, care bucăți de garduri de lemn ca niște piepțeni, înfipți cu dinții în jos. Până la un moment dat,când, probabil plictisite, se pierd lin și ușor, în plajă.

Spre norocul și plăcerea noastră, pentru că am parcurs distanța prin rostogolire. Mai cu întreruperi, ca să facem poze, dar am fost de-a dura.

Bucuria din lumină

E în jurul prânzului și o lumină caldă, cu reflexii aurii îmbrăcă totul. Levantul nu e puternic, așa că pot sta pe o bancă, să mă fac puțin uitată.

În noiembrie-decembrie, acestea sunt momente de care trebuie să profiți din plin, sunt foarte rare. E una din perioadele în care de obicei Levantul petrece.

Cu fața către Atlantic și plaja cea lungă, oraș și morile de vânt din zare. Oceanul nu este niciodată foarte liniștit, are spectacole divers înspumate și colorate. De la nuanțele de verde-turcoaz aproape de mal până la albastrul intens din infinit. Nu sunt singura care se bucură de liniștea vântului și de soare. În spatele meu, pe drumul ce duce către insulă, oamenii se plimbă, iar plaja s-a populat și ea.

Pasionații kite-ului nici nu mai intră la socoteală, ei sunt parte din peisajul standard. Oameni care fac sport, aleargă sau doar merg grăbiți pe nisip de-a lungul valurilor mici, aşezaţi pe nisip, se gândesc, citesc sau meditează.

Fericirea însă pare a fi a cățeilor. Scoși la plimbare de stăpâni își întâlnesc sau fac prieteni cu care se-ncing în jocuri. Ba se aleargă unii pe alții, ba fug cu poftă după bețele sau sticlele aruncate, ba se bălăcesc sau mușcă din valuri.

Am mers în locul acesta și am stat, de atâtea ori și atât cât timpul mi-a permis. E ca un spectacol de viață în extrasezon, să vezi cum lumina scoate bucuria din case. Lumina din Tarifa, chiar și când apare de sub nori, are ceva special. Doar petrecând aici vreme cu ploaie, cu soare sau cu nori, dimineți și înnoptări, am înțeles asta. Nu degeaba se spune că Tarifa este așezată pe Costa de la Luz, Coasta Luminii.

Orașul ca o poveste

Eu m-am îndrăgostit de Tarifa și nu ascund asta. De orașul vechi cu străzile pietruite, înguste, în care vara, în sezon, mergi frecându-te de ceilalți, unele atât de înguste că nu permit mai mult de două cărucioare de copii, de casele albe, lipite unele de altele, de cafenelele și magazinele cochete, de piața mică acoperită, unde marțea se aduce pește proaspăt, de frizeriile cu doar două scaune, de vocile localnicilor spanioli care se salută și fac schimb de știri de pe trotuare diferite, de Alameda, grădina-pasaj, pavată cu mozaicuri și străjuită de palmieri înalți în care, pe înserat, își dau adunarea mii de păsări, de piațetele înguste cu portocali și bănci.

Orașul nou, simplu și banal, întins de-a lungul drumului principal, cu magazine de echipamente pentru surferi sau de lucruri hippy, cu blocuri mici are și el farmecul lui. Nu știu dacă îi aparține sau e adierea ce trece peste ziduri.

În Tarifa sunt mai multe lumi la un loc. Poarta Jerez e şi intrarea și ieșirea. Comun le este doar tradiționalismul spaniol, care-a vegheat asupra spiritului marocan, să nu prindă avânt. N-aș fi crezut că la 40 de minute distanță de Maroc, Tarifa nu poartă semnele vecinătății. Am dat și eu o tură, o excursie de 1 zi, prin curtea acestuia; curse regulate duc și vin din Tanger.

Aglomerat și pustiu

În sezon, locul e inundat de turiști. Loc preferat al multor spanioli, dimineața se înghesuie pe cele două plaje vecine, pentru ca începând cu ora pranzului, să se îndese în localuri. Parte din specificul spaniol, obiceiul de a sta în picioare la o masă, cu o bere sau un pahar de vin, de vorbă cu prietenii sau cu oricine, în Tarifa devine necesitate: localurile sunt atât de mici și neîncăpătoare, că marea majoritate a clienților trebuie să stea în stradă.

Așa se face că, în orașul vechi, veselia se întinde pe străzi, într-un zumzet continuu, până aproape de zori. E o înghesuială plăcută și familială, deși nu toți se cunosc între ei. Dar între niște coordonate atât de mici nici nu se poate altfel decât să devii cunoștința cuiva.

Abia când locul se golește de turiști, când hărmălaia pleacă, îi simți mai bine farmecul și atracția. Între zidurile bătrâne, pe străzile cu case albe, printre palmierii din Alamera, când au și chelnerii timp să facă glume și să fie spirituali, când sunt și localnicii mai liberi să studieze străinul ce bântuie rătăcit în afara sezonului, când valurile sunt mai gălăgioase și mai mari!

La revedere cu miros de unt

Dimineața la 8.30 părăsesc hotelul și mă duc în stația de autobuz. Nici norii nu ss-au trezit prea bine la ora aia, sunt întinși a lene și dezordonați pe cer. Pe străzile pietruite, se aude doar huruitul troller-ului meu, singur în boxe. Urc pe strada în ușoară pantă, când, un miros de patiserie proaspătă și de unt îmi iese în cale.

– Simți mirosul? Cine o găti bunătățuri la ora asta?, îl întreb extaziată pe Mourad, soțul gazdei mele, care se oferise să mă ajute cu bagajul.

– E de la Tarifeña. Ei au numai croissante proaspete, pe care le fac în fiecare dimineață.

Ieșisem din cetate și încă mai aveam în nări mirosul de unt topit. În așteptarea autobuzului, văd cum viața de zi cu zi a Tarifei se trezește: unii merg la scoală, îmbufnați că e prea de dimineață, alții la serviciu, fac naveta la Algeciras, localitatea apropiată.

Ca oriunde în Spania, dacă petreci într-un loc mai mult de 10 minute, cineva se găsește să ți se adreseze, deşi nu te cunoaște:

– Buenos dias.

– La ce oră o trece următoarea mașină către Algeziras?

– La 9.30, răspund cu speranța ca programul găsit pe internet să fie corect.

– E frig astăzi, frig tare.

Mă scapă de discuția prea matinală o mașină ce oprește în dreptul nostru. Se aude strigând:

– Juan Carlos, Juan Carlos! Adónde vas?

E pentru interlocutorul meu. E întrebat dacă merge la oraș. În limba tarifenilor, la oraș înseamnă Algeciras.

– Da, acolo merg.

– Păi, hai cu noi, că tot acolo mergem!

La ora scrisă pe tabelă vine autobuzul. Pârâie încet la oprire, la fel și la plecare.

În giratoriu face stânga, ieşirea din localitate. Prin mult verde, printre dealuri, șoseaua se întoarce domol pe serpentine de unde a venit. Se așterne liniștită la drumul lung de parcă nici nu ar fi fost în vreun pericol să cadă de pe hartă.

 

0Shares

Adauga un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *